Dico Emil: se incarca

  • nunta
  • botez
  • concerte
  • produse
  • fashion

Un botez in liniste

Deobicei eu nu rog sa vedeti/cititi/etc, de data asta fac o exceptie. Nu e doar “un alt film” cu pozele ce il trimit a doua zi dupa eveniment.

Am fotografiat zeci de mii de oameni, zeci si zeci de evenimente. Dar sambata am avut acel “feeling” de dimineata ca va fi diferit…

Nu am stiut ca o sa merg la un eveniment la care majoritatea invitatilor au diverse probleme de auz si vorbire, persoane pe care unii le considera “diferite” si le desconsidera uneori.

Am crezut ca este doar o persoana, am mers increzator pe experienta destul de mare in evenimente, dar cand am ajuns acolo mi-am dat seama eram singurul care auzea/vorbea si ca am facut o greseala… Mi-am dat seama ca nu o sa pot sa livrez de data aceasta ceea ce eu sunt obisnuit la un eveniment. Si sa va explic si de ce, chiar daca povestea e putin mai lunga.

Eu am mai lucrat cu voluntari cu copiii cu probleme. Pentru mine toti sunt egali indiferent daca nu poate sa mearga, sa vorbeasca, sa auda, sa vada, sau indiferent ce probleme fizice/psihice are. Dar cand am ajuns la ei acasa, mi-am dat seama ca am facut prima greseala: am uitat sa le explic cumva in prealabil acest lucru, si desigur neavand un translator care sa explice tuturor asta, am avut putin timp “ciudat” in care ei incercau sa ma protejeze si eu incercam sa le spun cumva ca e ok, sunt obisnuit si nu ii consider altfel… Dar cum sa spui fara cuvinte un lucru care si cu cuvinte e complicat?:)

Acasa o puzderie de fotografii pe pereti…

Trecem peste asta. Ajungem la biserica, imi moare subit blitzul… Batranul meu sb700, care a pozat zeci si zeci de evenimente. Acum, puteti voi sa ziceti ca “mai sa fie ce coincidenta”, sa intru in biserica si brusc blitzul care a mers acasa la ei fara probleme a murit total exact cand a inceput slujba. Alt blitz aveam in masina, prea tarziu, culmea deobicei mai am unul in rucsac! Poti spune ca cineva acolo sus mi-a transmis un semn ca “na sa vezi si tu cum e sa nu ai ceva cand ai nevoie”, nu ca as fi desconsiderat candva pe cineva, dar asa ca sa ma puna pe ganduri sa analizez situatia mai adanc… Ma rog improvizam, trecem peste, il trimit zilele astea la reparat, scot poze acceptabile, cu toate ca puteam mai bine 

Ajung la restaurant si lucrurile se schimba insa radical. Radical impotriva mea, pentru ca brusc imi dau seama ca faptul ca aud/vorbesc, nu ma ajuta absolut cu nimic! Majoritatea in jurul meu vorbeste prin semne, stau si ma gandesc ca ce ironie, e ca si cum ei vorbesc/aud si eu nu in realitate. Cum sa inteleg eu cand cineva zice o gluma, cine cu cine se iubeste, cand este vorba de amintiri… lucruri pe care eu ma bazez la fotografia de eveniment pentru a capta acele emotii… sentimente pe care le anticipez in timp ce oamenii vorbesc…

La restaurant din nou un panou plin de fotografii, nu conteaza ca erau bine/rau efectuate tehnic, out of focus, etc. Mi-am dat brusc seama in ce problema am intrat. Ei nu pot auzi/vedea, nu pot sa auda cum te unge pe suflet un concert de vioara al lui Sibelius, defapt ce sa exageram nici nu isi pot chema copilul pe nume, nici nu o sa auda niciodata ganguritul lui… De aceea valoarea imaginilor este enorma pentru ei. Si taman eu care nu pot comunica asa cum trebuie cu ei, trebuie sa captez amintirile…

Trecem peste lucruri ravasitoare gen: un baietel, la fel de simpatic si strengar ca orice baietel, dar care nu vorbeste/aude, ma ia de mana si mi face semne ca vrea sa mearga la nunta din ballroom-ul de la etaj, sa “asculte” vibratiile de la muzica…

Ajungem insa si la scopul pentru care am scris povestea asta, ca nu faptul ca am facut eu greseli voiam sa il subliniez:) La un moment dat o fetita de 10 ani imi face semn ca vrea sa faca si ea poze cu aparatul. Aparatul meu e greu (cam 5kg), ii fac semn ca “ok” dar fara sa il scot de la gat, sa se bage intre mine si aparat sa nu il scape. In cateva secunde face cateva poze si la cum le incadra mi-am dat seama cat de avansat este totusi felul in care ea vedea lucrurile vizual. Probabil ca atunci cand nu vorbesti/auzi, creierul aloca cumva mai mult catre partea vizuala, esti mai atent la ce vezi, vezi detalii, vezi altfel! Ma uit la pozele care le-a facut, si urmeaza runda a doua de 3-4 minute, ea prin viteza prin restaurant intre mine si camera, ea pozand tot ce i se pare interesant si tragand de mine in ce directie vrea ea, cu o viteza a incadrarilor si mai ales a gasi subiectele deosebite, de rar vezi la fotografii de eveniment. V-am spus ca avea doar 10 ani, da?

Astfel am facut ultima greseala si cea mai fundamentala. Puteam sa ii dau d610-ele care il aveam in geanta si sa il setez cum trebuie si sa o invat rapid cum sa il foloseasca cat de cat, si aveau alte zeci de fotografii pe care ea le intelegea mai bine ca mine, pentru ca dupa cum spuneam, e clar ca sunt extrem de importante pentru ei. Aveam ceva de invatat cu siguranta de la acel copil. Mi-am dat seama de greseala abia in masina in drum spre casa…

Intrebarea mea pentru cei care aud/vorbesc este: credeti ca vedeti o diferenta intre un copil normal si unul surdo-mut si merita sa ii marginalizati? Pentru ca nu doar ca ii marginalizati uneori dar ii si desconsiderati! Iar de data aceasta pot dovedi acest lucru.

Acum puteti sa vedeti filmul, ce trebuie sa il vedeti cap-coada. Stiti ca eu nu indemn sa vedeti poze/filme cu persoane pe care nu le cunoasteti, dar de data asta am un motiv. Filmul nu are muzica de fundal pentru ca oricum ei nu o pot auzi si am vrut neaparat sa vedeti voi care sunteti obisnuiti cu videoclipuri cu sunet cum este, dar nu asta este motivul pentru care va rog sa il vedeti…